“I’m a bird now”, Antony and the Johnsons
2005, Secretly Canadian
Toti avem ceva vulnerabil si fragil care se vrea auzit, strigat in gura mare. N-o facem, aproape niciodata. De-ajuns sa vezi “Requiem for a dream”, sa-l citesti pe Houellebecq; de-ajuns sa te uiti in jurul tau in birou sau pe strada.
In ultimul timp, il ascult pe solistul de la Antony and the Johnsons. Unii spun ca e marketing, altii spun ca e prea adevarat – ideea e ca Antony e un travestit cu o voce tremuratoare ale carui cantece vorbesc despre cum intr-o zi o sa creasca intr-o femeie frumoasa, despre frangeri si ingenuncheri. Lasa impresia ca iti incredinteaza tie, “heart on his sleeve”, deznadejdea alaturi de evlavie profana.
Daca o fi ingenuitate sau tehnica de marketing, cine stie.. Dar baiatul asta are ceva dintr-un inger pe alocuri. Si poate toti am avea, daca am gasi cat de cat curajul sau disperarea de a ne face auziti. Avem pornirea, periculoasa credem noi, de a ne expune celorlalti – pentru ca e in firea lucrurilor sa ne dorim acceptarea, compasiunea. Unora li se dau toate sansele sa cada in mizerie, dar se ridica cumva deasupra ei tocmai prin nu stiu ce frumusete si putere interioara. E si cazul lui Antony, care reuseste sa transforme temerile si rahatul din jur in energie creativa si o seninatate radianta.
Probabil ca asa ar suna in ziua de azi psalmii.
luni, 28 ianuarie 2008
joi, 24 ianuarie 2008
Jazz "noir", nu "black"
"Don't explain" - Rudy Teianu
2004, La Strada Music
Prima data cand am auzit albumul nu-mi venea sa cred. Era probabil cel mai bun lucru pe care il ascultam de luni de zile. Si il faceau 3 oameni – o voce, un trombon si un contrabas. Nimic mai mult.
Stiam ca in curand o sa ma intoxic ascultandu-l.
Piese mainstream de jazz, interpretate intr-o mainera mai degraba “noir”, decat “black”.
“One more for the road” sau “Don’t explain”, dezbracate de imaginea-cliseu a unui Sinatra sau Billie Holiday, de inflexiunile mellow ale anilor in care jazz-ul era la fel de popular ca astazi rnb-ul. Pe fondul unei tabula rasa, cei trei reusesc sa gaseasca propriul unghi de interpretare – cumva frust, aspru, soundul alunecand de la senzualitate la spleen. Sa fie felul cum Teianu accentueaza unele silabe, prelungind vocalele si “h”-ul de undeva din gat, ritmul primar al contrabasului lui Golcea sau forta stranie a trombonului lui Smith – undeva la mijloc. Dar e ceva indecent si sfidator in sound-ul asta care nici macar nu incearca sa se faca placut. Are ceva dintr-o curva, sau din voluptatea unei camere goale de hotel.
2004, La Strada Music
Prima data cand am auzit albumul nu-mi venea sa cred. Era probabil cel mai bun lucru pe care il ascultam de luni de zile. Si il faceau 3 oameni – o voce, un trombon si un contrabas. Nimic mai mult.
Stiam ca in curand o sa ma intoxic ascultandu-l.
Piese mainstream de jazz, interpretate intr-o mainera mai degraba “noir”, decat “black”.
“One more for the road” sau “Don’t explain”, dezbracate de imaginea-cliseu a unui Sinatra sau Billie Holiday, de inflexiunile mellow ale anilor in care jazz-ul era la fel de popular ca astazi rnb-ul. Pe fondul unei tabula rasa, cei trei reusesc sa gaseasca propriul unghi de interpretare – cumva frust, aspru, soundul alunecand de la senzualitate la spleen. Sa fie felul cum Teianu accentueaza unele silabe, prelungind vocalele si “h”-ul de undeva din gat, ritmul primar al contrabasului lui Golcea sau forta stranie a trombonului lui Smith – undeva la mijloc. Dar e ceva indecent si sfidator in sound-ul asta care nici macar nu incearca sa se faca placut. Are ceva dintr-o curva, sau din voluptatea unei camere goale de hotel.
sâmbătă, 15 decembrie 2007
Teama de a plonja
viata se rostogolea inainte iar eu aveam un soundtrack pentru ea, ca un martic pe care i-l agati in piept unei fete frumoase.
Rahat, cred ca s-a rupt ceva in mine. Ce naiba exact, nu stiu. Dar nu mi se mai face pielea de gaina, nu mai mai trec fiori pe sira spinarii cand ascult muzica. Era ca un orgasm - alunecam usor, uitand de mine si mm, plonjam catre un punct G al imaginatiei pe care muzica, versurile potrivite il stimulau. Si atunci iluzia aia incantatoare inlocuia realitatea. Iar spatiul nu se mai limita la vagonul de metrou, la strada furnicand de lume, sau la camera goala - se dilata, o data cu timpul, si nu mai percepeam decat entitatea, muzica in care ma dizolvam cu atata daruire (pentru ca mi-o doream, pandeam cu voluptate saltul in marea de liniste si cu cata multumire vedeam ca inca o mai pot face). Ritmul respiratiei mele il urma pe acela al melodiei, eram gatuita de emotie, chiar pentru o clipa incetam sa respir. Aici ajungeam la o culme in care fizic, eram scuturata de un fior de placere. Si ma trezeam zambind in gol, asa cum o mai faci uneori in somn, sau cand iti aduci aminte brusc, de ceva.
Putea sa dureze cateva secunde, sau melodii la rand, dar senzatia ca notele, vocea, cuvintele ma imbracau ca un cocon era atat de reala incat imi producea reactii fizice.
Mai era un lucru pe care il faceam. Obisnuiam sa suprapun muzica cu experientele vizuale - ceea ce traiam era ca un film never-(happy)ending a carui coloana sonora o facea muzica ascultata in casti. Si lumea putea traversa in valuri zebrele de la romana, reclamele se aprindeau si se stingeau in voie deasupa blocurilor de la victoriei, ceata plutea printre copacii din cismigiu ca intr-o gradina - viata se rostogolea inainte iar eu aveam un soundtrack pentru ea, ca un martic pe care i-l agati in piept unei fete frumoase.
Dar nu mai pot, nu mai reusesc sa plonjez. Poate nu mai vreau. Uneori era ca un preaplin de frumusete pe care nu-l poti duce singur - e prea mare pentru un om, care e asa mic de felul lui. Acum stau pe margine, si mi-e teama sa mai sar.
Cred ca nu mai cred.
Rahat, cred ca s-a rupt ceva in mine. Ce naiba exact, nu stiu. Dar nu mi se mai face pielea de gaina, nu mai mai trec fiori pe sira spinarii cand ascult muzica. Era ca un orgasm - alunecam usor, uitand de mine si mm, plonjam catre un punct G al imaginatiei pe care muzica, versurile potrivite il stimulau. Si atunci iluzia aia incantatoare inlocuia realitatea. Iar spatiul nu se mai limita la vagonul de metrou, la strada furnicand de lume, sau la camera goala - se dilata, o data cu timpul, si nu mai percepeam decat entitatea, muzica in care ma dizolvam cu atata daruire (pentru ca mi-o doream, pandeam cu voluptate saltul in marea de liniste si cu cata multumire vedeam ca inca o mai pot face). Ritmul respiratiei mele il urma pe acela al melodiei, eram gatuita de emotie, chiar pentru o clipa incetam sa respir. Aici ajungeam la o culme in care fizic, eram scuturata de un fior de placere. Si ma trezeam zambind in gol, asa cum o mai faci uneori in somn, sau cand iti aduci aminte brusc, de ceva.
Putea sa dureze cateva secunde, sau melodii la rand, dar senzatia ca notele, vocea, cuvintele ma imbracau ca un cocon era atat de reala incat imi producea reactii fizice.
Mai era un lucru pe care il faceam. Obisnuiam sa suprapun muzica cu experientele vizuale - ceea ce traiam era ca un film never-(happy)ending a carui coloana sonora o facea muzica ascultata in casti. Si lumea putea traversa in valuri zebrele de la romana, reclamele se aprindeau si se stingeau in voie deasupa blocurilor de la victoriei, ceata plutea printre copacii din cismigiu ca intr-o gradina - viata se rostogolea inainte iar eu aveam un soundtrack pentru ea, ca un martic pe care i-l agati in piept unei fete frumoase.
Dar nu mai pot, nu mai reusesc sa plonjez. Poate nu mai vreau. Uneori era ca un preaplin de frumusete pe care nu-l poti duce singur - e prea mare pentru un om, care e asa mic de felul lui. Acum stau pe margine, si mi-e teama sa mai sar.
Cred ca nu mai cred.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)