Psalmii lui Antony

“I’m a bird now”, Antony and the Johnsons
2005, Secretly Canadian

Toti avem ceva vulnerabil si fragil care se vrea auzit, strigat in gura mare. N-o facem, aproape niciodata. De-ajuns sa vezi “Requiem for a dream”, sa-l citesti pe Houellebecq; de-ajuns sa te uiti in jurul tau in birou sau pe strada.

In ultimul timp, il ascult pe solistul de la Antony and the Johnsons. Unii spun ca e marketing, altii spun ca e prea adevarat – ideea e ca Antony e un travestit cu o voce tremuratoare ale carui cantece vorbesc despre cum intr-o zi o sa creasca intr-o femeie frumoasa, despre frangeri si ingenuncheri. Lasa impresia ca iti incredinteaza tie, “heart on his sleeve”, deznadejdea alaturi de evlavie profana.

Daca o fi ingenuitate sau tehnica de marketing, cine stie.. Dar baiatul asta are ceva dintr-un inger pe alocuri. Si poate toti am avea, daca am gasi cat de cat curajul sau disperarea de a ne face auziti. Avem pornirea, periculoasa credem noi, de a ne expune celorlalti – pentru ca e in firea lucrurilor sa ne dorim acceptarea, compasiunea. Unora li se dau toate sansele sa cada in mizerie, dar se ridica cumva deasupra ei tocmai prin nu stiu ce frumusete si putere interioara. E si cazul lui Antony, care reuseste sa transforme temerile si rahatul din jur in energie creativa si o seninatate radianta.

Probabil ca asa ar suna in ziua de azi psalmii.

Jazz "noir", nu "black"

"Don't explain" - Rudy Teianu
2004, La Strada Music

Prima data cand am auzit albumul nu-mi venea sa cred. Era probabil cel mai bun lucru pe care il ascultam de luni de zile. Si il faceau 3 oameni – o voce, un trombon si un contrabas. Nimic mai mult.
Stiam ca in curand o sa ma intoxic ascultandu-l.

Piese mainstream de jazz, interpretate intr-o mainera mai degraba “noir”, decat “black”.
“One more for the road” sau “Don’t explain”, dezbracate de imaginea-cliseu a unui Sinatra sau Billie Holiday, de inflexiunile mellow ale anilor in care jazz-ul era la fel de popular ca astazi rnb-ul. Pe fondul unei tabula rasa, cei trei reusesc sa gaseasca propriul unghi de interpretare – cumva frust, aspru, soundul alunecand de la senzualitate la spleen. Sa fie felul cum Teianu accentueaza unele silabe, prelungind vocalele si “h”-ul de undeva din gat, ritmul primar al contrabasului lui Golcea sau forta stranie a trombonului lui Smith – undeva la mijloc. Dar e ceva indecent si sfidator in sound-ul asta care nici macar nu incearca sa se faca placut. Are ceva dintr-o curva, sau din voluptatea unei camere goale de hotel.