Jazz "noir", nu "black"

"Don't explain" - Rudy Teianu
2004, La Strada Music

Prima data cand am auzit albumul nu-mi venea sa cred. Era probabil cel mai bun lucru pe care il ascultam de luni de zile. Si il faceau 3 oameni – o voce, un trombon si un contrabas. Nimic mai mult.
Stiam ca in curand o sa ma intoxic ascultandu-l.

Piese mainstream de jazz, interpretate intr-o mainera mai degraba “noir”, decat “black”.
“One more for the road” sau “Don’t explain”, dezbracate de imaginea-cliseu a unui Sinatra sau Billie Holiday, de inflexiunile mellow ale anilor in care jazz-ul era la fel de popular ca astazi rnb-ul. Pe fondul unei tabula rasa, cei trei reusesc sa gaseasca propriul unghi de interpretare – cumva frust, aspru, soundul alunecand de la senzualitate la spleen. Sa fie felul cum Teianu accentueaza unele silabe, prelungind vocalele si “h”-ul de undeva din gat, ritmul primar al contrabasului lui Golcea sau forta stranie a trombonului lui Smith – undeva la mijloc. Dar e ceva indecent si sfidator in sound-ul asta care nici macar nu incearca sa se faca placut. Are ceva dintr-o curva, sau din voluptatea unei camere goale de hotel.